Traversand trei secole, meandrele literaturii comparate se (re)asaza greu pe un fagas unanim acceptat, ceea ce nu-i tocmai rau. Un astfel de parcurs e simptomul unui laborios proces de autodefinire: de la studierea "relatiilor literare internationale", situate, in buna traditie a fondatorilor, intr-o perspectiva istorica, pana la constituirea unei poetici comparate, a carei necesitate si legitimitate sunt clamate astazi. Comparatismul se alimenteaza dintr-o serie de "intalniri", "schimburi" intre literaturi si intre domenii de studiu. Totusi, chiar flexibilitatea sa - disponibilitatea de continua asimilare si adaptare - face ca problema unei "metodologii" comparatiste riguroase, intemeiate pe o teorie coerenta, sa ramana inca deschisa. Contributiile lui Etiemble, Munteano, Marino, intre altii, dezvoltate in jurul conceptelor de "invariant" si "constanta" literara, contureaza astfel, inca de la mijlocul secolului trecut, un program de cercetare intru totul actual, apt sa asocieze studiile literare si cele interculturale, literatura comparata si antropologia (inter)culturala. Readucand in atentie, cam in aceeasi perioada, relatiile "intersemiotice" ale literaturii cu artele, Jakobson prefigura, la randul lui, studiile multi- si intermediale de astazi, chiar intersectarea acestora din urma cu domeniul extins al literaturii comparate, asa cum este ea inteleasa in lume, la ora actuala, ca un domeniu interdisciplinar si - cum altfel - intercultural. - Autoarea