Obiect practic, accesoriu de modă, simbol al identității culturale sau al statutului social - pantoful are o multitudine de valențe. În Imperiul Otoman, eunucii morți erau bătuți cu papucii ca să le fie iertate greșelile lumești. În Franța, Caterina de Medici a lansat moda pantofilor cu toc după ce i-a adoptat în speranța că așa va fi mai înaltă și mai atrăgătoare decât una dintre rivalele ei. Tot în Franța, mai târziu, Flaubert va fi atât de preocupat de picioarele și botinele femeilor, încât unii îl vor considera fetișist. Hrușciov se pare că și-a folosit pantoful pe post de obiect contondent în timpul unei ședințe ONU, în timp ce creatori ca Manolo Blahnik și Christian Louboutin ridică pantofii și sandalele la rang de obiecte de artă și de lux. Astfel de povești îi dau Aurorei Liiceanu ocazia să arate cât de importante au fost dintotdeauna încălțările pentru noi, dar și să explice resorturile psihologice aflate la baza anumitor comportamente ale noastre sau să anticipeze evoluția acestor comportamente.

 

Când Mario Vargas Llosa a fost rugat să scrie o prefață pentru Doamna Bovary, nu s-a gândit că asta îl va arunca într-o aventură. A studiat cele treisprezece volume de corespondență a lui Flaubert, scriitor cu o viață interioară extrem de complicată și o viață exterioară posacă și retrasă.
Se pare că, în copilărie, Flaubert obișnuia să observe atent botinele femeiești. Ca atare, este autobiografic episodul în care Justin, băiatul care lucra la farmacie, o roagă pe servitoare să-i dea voie să lustruiască botinele Emmei Bovary, pe care le atinge cu dragoste respectuoasă, ca pe niște obiecte sfinte.

Pantoful ca simbol al culturilor, civilizațiilor și epocilor a fost o temă de documentare constantă pentru Flaubert. L-au interesat piciorul și învelișul său social, pantoful. „Piciorușul ei delicat, acoperit de un pantof cu toc, împodobit cu un trandafir negru”, scrie el. Se știe că în biroul lui Flaubert, printre scrisori, păstrate cu sfințenie, erau și haine și alte obiecte ale amantei lui - o șuviță de păr, papucii pe care ea, Louise Colet, îi purtase în prima lor noapte de dragoste și pe care adeseori, după cum îi spune în scrisori, el îi scotea din sertar ca să-i mângâie cu tandrețe și să-i sărute plin de iubire.