Editie ingrijita de Giovanni Sessa.

Spre mijlocul secolului al XII-lea, regii Angevin-Plantagenet, care domneau in Anglia si isi aveau originile in Bretania, Normandia si Anjou, isi construiau un mare regat care, pe langa Anglia, include si o mare parte din Franta. Casatoria dintre Henric al Il-lea si Eleonora de Aquitania, in 1152, avea sa pecetluiasca un vast program hegemonic: de acum, regatul lui Ludovic al VII-lea al Frantei - care fusese primul sot al lui Eleonora si caruia regele Angliei ii era vasal pentru teritoriile franceze - nu mai era atat de vast pe cat era cel al rivalului sau de peste Canalul Manecii, chiar daca Ludovic a continuat sa fie stapanul feudal al unor vaste teritorii.

 

Aceasta situate a generat o stare de continua tensiune si emulatie, la care se adaugau dificultatile monarhiei Angevin-Plantagenet care domnea peste o Anglie in care normanzii s-au impus in mod violent asupra anglo-saxonilor.

 

Prin urmare, a fost necesar ca dinastia anglo-franceza sa gaseasca (sau sa inventeze), fie pentru celtii insulari si anglo-saxoni, cat si pentru normanzi, un precedent, o descendenta regala care sa innobileze si sa reuneasca cele doua descendente care se aflau de o parte si de alta a Canalului Manecii. Ambele, in egala masura, referitor la vechime si sacralitate, sa poata concura de pe aceeasi pozitie cu monarhia franceza - care isi are centrele sacre la Reims, unde se pastra Amfora Sacra care continea mirul adus de ingeri pentru ungerea suveranilor, iar in abatia Saint-Denis era pastrat drapelul sfant, Oriflamme, daruit, chiar din mana Domnului, lui Carol cel Mare - cat si cu Imperiul romano-germanic - care si-a dobandit sacralitatea de la Capela Palatina din Aachen, unde erau adapostite relicvele lui Carol cel Mare, imparatul franc pe

care Frederic Barbarossa l-ar fi canonizat in 1165.