Culoarea, la Eminescu, reprezinta un mijloc de a potenta pictura poeziei si de a improspata ideea poetica, de a o face sa functioneze intr-un angrenaj stilistic de o complexitate fara precedent. Intensitatea culorii este accentuata tocmai prin natura ei simbolica si datorita pozitionarii in vecinatatea altor cuvinte, aparent incompatibile, din punct de vedere semantic, care intrerup vremelnic armonia versului, dar care, in plan imagistic, stau sub acelasi raport, al plasticitatii. Cromatica textului este vie, textul se potenteaza semantic prin culoare, care, la randul sau, devine un mijloc prin care poetul ofera dimensiuni noi cuvantului. Astfel, se face trecerea de la lexemele cromatice la ceea ce numim limbaj cromatic. Arta cuvantului la Eminescu consta in capacitatea poetului de a colora ideea poetica si, concomitent, peisajul, prin asocieri si contraste neobisnuite.