Când, după titlul unui volum, apare mențiunea „ediția a II-a", cititorul, pe bună dreptate, se întreabă de ce a fost nevoie de acest demers? De ce am considerat că trebuia reeditată Monografia ca utopie. Interviuri cu Henri H Stahl, o carte prin excelență document, un document sui generis de istorie orală? În primul rând, fiindcă mărturiile înregistrate cu eminentul sociolog - încă în anii regimului comunist şi publicate acum un sfert de veac - au stârnit un interes deosebit, aşa încât au fost epuizate și suplimentările de tiraj. Interesul nu s-a limitat la istoria sociologiei, ci s-a extins la tot arealul culturii româneşti şi al Europei Centrale. Fiindcă volumul de convorbiri cu profesorul Stahl documentează nu doar mişcarea culturală pornită de Dimitrie Gusti, ci şi politicile culturii în perioada inter-şi postbelică.
 

Un motiv mult mai important al reeditări, constă în faptul că oferă posibilitatea adăugirii unor note şi comentarii. Acestea sper eu - ridică valoarea de document a textului, prin faptul că aduc informații pentru înţelegerea convorbirilor. Aparent, demersul este similar cu adnotarea memoriilor, a corespondenței, a jurnalelor publicate. Dar, în cazul istoriei orale, alături de subiect, apare şi cercetătorul, inițiatorul şi conducătorul aducerilor aminte. Convorbitorii, oricât s-ar strădui să lămurească o temǎ aflată în discuție, o aprofundează până ce interlocutorii sunt mulțumiți. Or, acest nivel de claritate, pentru alți cititori, chiar avizați, poate fi insuficient. Documentul „produs" prin intermediul istoriei orale are nevoie, în plus, de critica sursei, pentru că se bazează pe memorie. Cred că cele aproape 600 de note și comentarii vor facilita înţelegerea deceniilor evocate de Henri H. Stahl, precum și împrejurările anilor '80 ai secolului trecut, când s-au desfăşurat convorbirile întrucât, desigur, perioada înregistrărilor îi influenţează involuntar pe interlocutori.