Nocturna în Re bemol Major a fost compusă într-o săptămână din luna octombrie a anului 1907, după ce Enescu a cunoscut-o, la Sinaia, pe marea iubire a vieții sale, Maruca. Deși prima audiție a Nocturnei a avut loc cel târziu în 1914 la Paris, ea nu a fost publicată decât mult mai târziu (în 1978 și 1982) la București. Limbajul Nocturnei în Re bemol diferă radical de cel al Suitei op. 10 și relevă rolul de „missing link” în creația enesciană (alături de Pièces Impromptues op. 18 sau prima variantă a primei părți a Sonatei în fa diez minor, Sonatensatz/1912). Câteva aspecte compoziționale esențiale se lasă descoperite în Nocturnă: stilul quasi-improvizatoric parlando-rubato (cu rădăcini în doina românească), complexitatea ritmică (cu suprapuneri de metru binar și ternar sau quasi-permanența formulelor asimetrice) sau tema principală ca element generator permanent, ciclic al materialului muzical (atât în plan orizontal-melodic, cât și vertical-armonic). Mai mult, recunoaștem motive care își vor face apariția mai târziu în Oedipe, heterofonia subtilă, dar și utilizarea rafinat-sofisticată a pedalei drepte (semipedala, pedala vibrată sau „jonglatul” cu sunetele ținute în rezonanță).