Un roman extraordinar despre familie si prietenie, scris de una dintre cele mai talentate prozatoare britanice, Sally Nicholls.
   Jonathan, Holly si Davy sunt trei frati care au ramas orfani. Moartea mamei lor i-a lasat nu doar cu un gol imens in suflet, ci si singuri in fata provocarilor vietii de zi cu zi. Pana intr-o zi, cand lucrurile iau o intorsatura neasteptata. O matusa batrana, bogata si excentrica ii lasa lui Holly niste fotografii care ar putea sa-i ajute pe copii sa gaseasca o mostenire ce le-ar rezolva toate problemele. Doar ca ei nu sunt singurii care cauta comoara...
    Fragment din romanul "O insula numai a noastra" de Sally Nicholls:

    “— Uitati-va! a spus Kate.
    Era un inel urias alcatuit din pietre, fiecare de doua sau de trei ori mai inalta decat un om, proiectandu-se solitare si bizare in lumina diminetii.
    — Ce sunt astea? a spus Davy.
    — Megaliti, a spus Kate. Au mii si mii de ani. Oamenii care au ridicat pietrele astea erau de mult timp aici cand au venit romanii.
    — De ce le-au ridicat? a intrebat Davy.
    Dar Kate nu stia.
    — Nimeni nu stie, a spus ea. Nu-i fain?
    Niciunul dintre prietenii lui Jonathan din Londra nu crede ca e fain sa nu stii ceva. Lor le plac faptele, datele si raspunsurile. Dar eu eram de parere ca ea avea dreptate. Sa nu stii e un pic palpitant.
    — Toate pietrele sunt vechi, a spus Jonathan.
    Era morocanos pentru ca inca nu-si bause cafeaua.
    Kate a ras.
    — Nu ma pot hotari daca ce-ai zis e foarte profund sau foarte prostesc, a spus ea.
    Oraselul de unde plecau feriboturile se numea Kirkwall. Era cel mai mare oras din Orkney, dar tot mic era. De exemplu, chiar si cea mai lunga strada comerciala era cam jumatate din cea pe care locuim noi in Londra. Orasul era doar o adunatura de case joase, ingramadite in jurul portului. Chiar si portul era minuscul. Avea barci de pescuit, iahturi si niste chei de unde urma sa plece feribotul nostru – si cam atat.
    — Adica cum cam atat? s-a mirat Kate, ca si cum insultam insula ei privata. Uite! O catedrala! O catedrala roz! Chiar acolo!
    Am analizat cu atentie catedrala lui Kate.
    — Nu e foarte roz, am spus. Mai mult un fel de maro rozaliu.
    — Credeam ca o catedrala e mai mare de atat, a remarcat Davy.
    — Sunt mai mari, a spus Jonathan. Vino sa vezi Catedrala Saint Paul, femeie. Aia e o catedrala in toata regula.
    — Mda, a spus Kate. Dar in Londra exista Muzeul Wireless din Orkney? Nu cred.”