Ismail Kadare a fost una dintre cele mai puternice voci ale literaturii europene contemporane. În 2005 i s-a acordat primul Man Booker International Prize, în 2009, Premio Príncipe de Asturias de las Letras şi în 2015, Jerusalem Prize. Opera sa, nominalizată frecvent la Premiul Nobel, este tradusă în peste patruzeci de ţări.

 

 

În primăvara lui 1377, pe malul râului Ujana cea Rea, la debarcaderul plutaşului, un necunoscut cade scuturat de convulsii. Semn dumnezeiesc, conchide imediat unul din călătorii martori ai întâmplării. Călugărul Gjon se îndoieşte de mesajul divin, dar lucrurile sunt de-acum puse în mişcare. Contele Gjika, stăpânul locului, permite construirea unui pod de piatră, care să-i „pună căpăstru“ Ujanei. Însă apa nu pare să-şi accepte înfrângerea, iar picioarele podului, la care lucrează con­structorii ziua, se surpă noaptea. Să fie mâna celor care administrează plutele şi nu vor să-şi piardă câştigurile, sau podul are nevoie, cum spune străvechea baladă balcanică, de zidirea unui om între pietrele sale? Indiferent de răspuns, podul cu trei arce se întemeiază pe crimă. În cronica lui, călugărul Gjon Ukcama spune povestea podului, consemnând „minciuna, adică ceea ce se vede, şi adevărul, cel care nu se vede“ şi desluşind în faptele înfricoşătoare semnele funeste ale unei tragedii mult mai mari care ameninţă Bizanţul şi Balcanii.

Fragment din cartea „Podul cu trei arce” de Ismail Kadare:

 

„Niciodată nu trăseseră atâția călători la Hanul celor doi Robert. De acolo primeam și veștile, cele mai multe, din păcate, foarte vagi.

Seniorii Muzaka respinseseră pentru a treia oară propunerile otomanilor. Cei doi baroni, Gropa și Matranga, dimpotrivă, au acceptat vasalitatea. La fel făcuseră și doi conți sârbi de la graniță și un prinț croat. Despre Nikollë Zaharia și vasalii lui nu se știa încă nimic. Nici despre Kastrioti. Se șușotea despre o alianță între cei mai puternici seniori, marele conte Karl Topia și Balsha II, dar aceasta putea fi mai degrabă o dorință a oamenilor decât un fapt. Problema coroanei la care aspira contele era o piedică aproape de netrecut în calea acestei alianțe. Alții se jurau că Topia îi trimisese solie regelui Ungariei pentru a-i cere sprijinul. Cât despre bătrânul Balsha, el se refugiase în munți, la fel ca Dukagjinii, și, în afara de asta, era mult prea bătrân pentru a mai conduce o campanie. Cu toate acestea, unii singuri, alții aliați doi câte doi sau chiar câte trei, majoritatea stăpânitorilor albanezi se pregăteau de război. Contele Stres, seniorul nostru, le-a dat de știre vasalilor și tuturor nobililor să fie gata de luptă.

Războiul bate la ușă și trebuie să fii orb ca să nu vezi. Din clipa în care statul turc ne-a devenit vecin, mă uit la lună cu alți ochi, mai ales când este jumătate.

Niciun imperiu până acum nu s-a gândit să-și pună pe drapel un simbol mai semnificativ. Când Bizanțul și-a ales vulturul, el era într-adevăr mai puternic decât lupoaica Romei, dar uite că acest tânăr imperiu și-a găsit un simbol care se ridică mai sus ca orice pasăre pe cer: luna. Și n-are nevoie să fie pictată precum crucea noastră. Și nici să fluture brodată pe turnuri de cetate. Ea se ridică singură pe cer în văzul întregii omeniri, fără s-o împiedice nimic. Sensul ei este cât se poate de clar: otomanii vor cuprinde sub puterea lor nu un stat sau două, ci întreaga lume. Ți se face pielea de găină când o vezi, așa rece, când aurie ca mierea, când roșie ca sângele. Uneori mi se pare că de acolo, de sus, ne tulbură mințile încă de pe acum. Iar într-o zi o să ne trezim ca somnambulii și o să ne îndreptăm spre pieirea noastră.

Aseară, pe când îmi făceam rugăciunea, am înlocuit fără să vreau cuvintele „să se facă lumină” din cartea sfântă cu „să se facă Arberul!”, de parcă Arberul ar fi fost între timp destrămat...

M-am speriat eu de această voce lăuntrică. Mai târziu, încercând să descopăr de unde-mi venise, mi-am amintit de feluritele interpretări și previziuni care se făceau acum despre destinul acestei țări... Arberul va fi de multe ori pe buza prăpastiei. Ca o stâncă ce se rostogolește va scrâșni și va scoate scântei și sânge. Îi este destinat să se destrame și să renască de multe ori până ce va rămâne pe fața pământului o dată pentru totdeauna.”