• Întâmplări în irealitatea imediată (136 pagini)
• Inimi cicatrizate (204 pagini)
• Vizuina luminată (160 pagini)
• Întâmplări în irealitatea imediată
Această carte, esențial metafizică, [...] nu are „subiect“. Dar „subiectul“ este însuși eroul și viața sa interioară, cu urcări și căderi; de altfel, așa este lumea, fără subiect, anostă. Totuși, cartea domnului Blecher se citește cu un interes crescând. Întâmplarea a făcut ca d. Blecher să aibă nu numai aspirații metafizice, ci și talent literar și, unor expuneri de probleme, unor mărturisiri, să urmeze „întâmplări“ de-o poezie fantastică neasemuită; atmosfere create dintr-o frază, dintr-o imagine; pagini de-o frăgezime sau de-o putere de viziune cu totul rare; o sensibilitate ascuțită, morbidă, dă expresie tuturor aventurilor sale. -
Eugen Ionescu
•
Inimi cicatrizate
În romanele lui, suferința se manifestă ca situație-limită, cu acel accent definitiv, inevitabil, propriu în mod necesar ființei în întregul ei, peste individualități ce pot părea uneori că nu suferă. Fiindcă nu poate fi abolită, suferința nu este, la Blecher, combătută, ci integrată în ființa umană. Conștiința că lupta împotriva suferinței nu dă decât rezultate precare face parte aici din însuși textul literar, în care această suferință stăpânește imuabil.
Oricât i s-ar împotrivi și oricât de străină ar resimți-o, personajele lui Blecher o consideră ca pe ceva ce le aparține. Mai autentice în nefericire decât în fericire, ele se văd din adâncul lor îndemnate să caute cu putere, în orice condiții maxime ori minime, fericirea. Dar, păstrându-se în existențialitate, ele străvăd fericirea prin ceața de neînlăturat a suferinței ca nesfârșită ispită transcendentă. -
I. Negoițescu
• Vizuina luminată. Jurnal de sanatoriu
Mă gândeam nu la moartea lui [Max Blecher], care a fost în sfârșit îndurătoare, ci la viața lui, care mă cutremura. Era o suferință prea mare pentru a primi o compasiune, o tandrețe. Puțin străin a rămas mereu băiatul ăsta, care, în atrocea lui durere, trăia ca într-o altă lume. Niciodată n-am putut avea față de el un mare elan, o totală deschidere. Mă speria puțin, mă ținea departe, ca la porțile unei închisori, în care nu puteam pătrunde, din care nu puteam ieși. Îmi spun că aproape toate convorbirile noastre aveau ceva stingherit, ca și cum le-am fi avut într-un „parloir“. Și după ce ne despărțeam, unde se întorcea el? Cum era acolo unde se întorcea? -
Mihail Sebastian