Enescu a scris Suita op. 10, în Re major („Des cloches sonores”) în vara lui 1903 pentru concursul de compoziție al revistei pariziene Musica, organizat în cadrul Conservatorului din Paris, unde a câștigat premiul I. Și-a dedicat Suita profesorului de pian Louis Diémer, poate cel mai important specialist în literatura muzicală veche din Parisul de la cumpăna veacurilor. Suita op. 10 îmbină într-un melange unic impresionismul francez, tendințele neobaroce, suflul postromantic, dar și inconfundabilul, ireal de îndepărtatul melos românesc. Temele sunt strâns înrudite și bazate, în esență, pe două note: motivul „clopotelor”, o celulă ritmico-melodică în permanentă transformare. Deși influențele impresioniste își fac, fără îndoială, simțită prezența (după propria mărturisire a compozitorului: „il y a une Pavane et une Bourrée assez Île-de-France”), Enescu se îndepărtează totodată de obișnuita transparență, utilizând o scriitură densă și opulentă ce atinge în anumite pasaje până la zece voci și cere artistului interpret să facă uz de pedale extrem de masive (le-aș numi chiar „brahmsiene”), în special în Toccata, care diferă prin affetto-ul ei atât de mult de omonimele sale aparținând lui Debussy sau Ravel, sau în Bourrée, unde compozitorul dezlănțuie o fantezie armonică fără limite.

 

Prélude et Fugue în Do major (prima dată publicate abia în 1965) au fost scrise imediat după Suita op. 10, în septembrie 1903. Preludiul surprinde prin ecourile impresioniste, în timp ce Fuga „magistrală”, cum o numește răspicat Pascal Bentoiu, e construită impecabil pe un schelet à la carte care se apropie de forma de variațiuni, unde tema este tratată în spiritul unei improvizații baroce organistice, dar și în cel al variațiunilor ornamentale clasicoromantice.