Fragment din cartea "Tot ce suntem impreuna" de Alice Kellen: 

"Dupa ce se termina cina, dupa ce am mai stat putin de vorba cu niste cunoscuti de la galerie, m-am indepartat de multime si am urcat scarile care duceau spre acoperis. Am inghitit in sec si am inaintat incet exact pana in locul unde mai fusesem cu el in urma cu o luna, cu mainile lui strecurandu-se pe sub rochia mea in timp ce ma musca jucaus de obraz si ma facea sa rad soptindu-mi prostii la ureche.
Mi-am pus mainile pe parapet si am privit spre oras.
Luminile formau constelatii sub noi. Mi-am trecut limba peste buze gandindu-ma la cat de frumos ar fi fost sa surprind acea imagine pe o panza: Parisul, noaptea, vietile care pulsau intre strazi si felinare, poduri si alei pietruite. Am inchis ochii in timp ce aerul cald de inceput de vara sufla alene. Mi-am imaginat tusele moi, tonurile intunecate, stralucirea luminilor, umbrele vopselei umede...
Am oftat adanc si am facut un pas in spate.
M-am intors la petrecere, desi am inteles ca, daca nu as fi revenit, nu mi-ar fi dus nimeni dorul. Si a fost un moment de claritate, o strafulgerare care ma nauci in timp ce ma miscam printre fete necunoscute si mese pline cu bauturi.
- Unde ai fost?
Scarlett ma lua de brat.
- Aveam nevoie de o gura de aer. - Hai, vreau sa-ti prezint o prietena. Claire Sullyvan era o englezoaica ce conducea o mica galerie in Londra si mi se paru fermecatoare. Avea o privire binevoitoare, un zambet timid si nu parea sa se faca mica in prezenta lui Scarlett. Tacuta langa Claire, in timp ce Scarlett ii povestea despre progresul meu si despre tot ce facusem de cand venisem la Paris, m-am intrebat de ce mi se paruse inca de la inceput atat de fascinanta acea femeie. Nu ca nu ar fi fost, avea o prezenta coplesitoare, dar ma facea sa simt... mai putin. Sa-i plac ei devenise mai important pentru mine decat a-i placea lui Axel sau acelor anonimi din Byron Bay care intr-o zi, in timpul unei expozitii care fusese cu adevarat a mea, voisera sa-si cheltuiasca banii pe una dintre lucrarile mele. Ar fi trebuit sa ma simt coplesita de ei si nu de cineva pe care mi-ar fi fost imposibil sa o cuceresc pentru ca nu-i placea nici stilul, nici felul meu de a simti prin pictura. Nu-i placea felul meu de a transpune, de a dezvalui emotiile.
De ce imi pasa atat de mult de acceptarea ei, de recunoasterea ei? De ce uneori investim mai mult efort in cei care nu merita decat in oamenii care merita si pe care ii avem chiar sub nas? Am simtit ca pamantul mi se cutremura sub picioare.
- Esti bine, iubito?
Claire se uita la mine ingrijorata.
- Da, scuze, doar am ametit putin.
- Hai sa te asezi. Claire ma conduse la un scaun si Scarlett se duse sa-mi aduca un pahar cu apa rece. Nu arati prea bine, sigur esti bine?
Am incuviintat din cap, chiar daca nu, nu eram bine.
Pentru ca sunt unele lovituri pe care nu le vezi venind, mai ales cand tu insuti esti cel care loveste, cand nu te poti opri din asta.
- Poftim, bea un pic.
Am luat paharul. Scarlett se aseza langa mine, iar cand Claire se scuza la scurt timp dupa aceea pentru a se duce sa-si gaseasca sotul, am vazut cum batea din pantofii cu toc in podea, nerabdatoare.
- Nu se poate spune ca i-ai facut o prima impresie fascinanta, dar o sa incerc sa repar lucrurile. Sunt pe punctul de a o convinge sa puna in evidenta cateva dintre lucrarile noastre in galeria ei. Nu este foarte mare, dar este prestigioasa. E o reclama. buna. Poimaine vine sa viziteze depozitul si, daca totul merge bine, saptamana viitoare o sa ne dea un raspuns afirmativ. Am ramas tacuta, uitandu-ma spre sala. Nu te bucuri?
Ridica din sprancene.
- Ba da, desigur, am mintit."