In cartea sa de debut, Acolo unde urla sacalii, Amos Oz isi aduna laolalta primele zece povestiri pline de forta, scrise intre 1962 si 1964, si nimic din ele nu tradeaza o opera de inceput.

Descoperim cu stupefactie siguranta si sobrietatea frazelor, precizia incisiva a scrisului, ironia caustica a unei critici severe a timpului, contraste brutale intre pamantul pietros al desertului, cu turmele beduinilor, si verdele luminos al livezilor kibbutzurilor, dezamagirea sfasietoare pana la moarte a fondatorilor kibbutzului - simbol al tanarului-batran Israel -, totul coplesit de rasul sarcastic al sacalilor, urcand din vaile incetosate, ras crud, batjocoritor. Sau poate nu e decat un plans disperat, care destrama toate alegoriile pentru a le tese din nou pe acelasi splendid razboi de tesut literar cunoscut noua din Iuda, Aceeasi mare, Sa nu pronunti: noapte, Odihna desavarsita - toate formand tulburatoarea Poveste despre dragoste si intuneric. - Marlena Braester 

O carte frumoasa, puternica, tulburatoare. - The New York Times
 

Traducere din limba ebraica de Marlena Braester.
 

In timpul acelor excursii se intampla de fiecare data ca Dov Sirkin sa ridice vocea - nu prea tare - pentru a tine vreun discurs scurt, cu cuvinte alese, despre agricultura plantatiilor terasate din Galileea sau despre exportul de minerale spre Africa si Asia prin stramtoarea Marii Rosii. Ochii erau atintiti ca acul unei busole. Uneori oprea randul obosit si plictisit, pentru a arata cu degetul spre vreo ruina tacuta care avea de spus o poveste. Alteori arata turistilor vreo colina aparent nevinovata, spunand: "Aici e ingropat un mister." Uneori adulmeca in desert un schelet de camila, de hiena sau de sacal. Sau vreun izvor pe care un turist nestiutor nu l-ar fi putut repera nici macar daca murea de sete de la douazeci de pasi distanta.

Dupa astfel de excursii, Dov Sirkin avea obiceiul sa ceara profesorului de literatura caietele de compunere ale elevilor, in care era descrisa excursia - mii de amanunte in mii de versiuni. Chiar si in descrierea cea mai nesemnificativa, Dov descoperea ceva interesant. Ba chiar uneori copia in carnetelul lui cateva randuri din caietele elevilor inainte de a le inapoia profesorului de literatura, dupa care isi punea la loc carnetelul in fundul sertarului de jos din dulapul lui maro in stil berlinez.

Gheula venea o data pe an, in ajunul Zilei Independentei, si se intorcea intotdeauna la kibbutz dupa sarbatoare. Ramanea toata noaptea si jumatate din ziua urmatoare pe balconasul lui Dov, privind cu buzele frematand de emotie cum zburau artificiile pe cerul Ierusalimului, al muntilor si al desertului, ascultand voiosia difuzoarelor care se imprastia din departare pe strazile principale, privind tineretul care canta si sarbatorea, fumand tigara dupa tigara. Tatalui ei i se adresa cu numele Dov. Despre ea insasi nu discuta cu el si nici despre mama sau fratele ei. Uneori vorbea despre Ben-Gurion, sau despre politica moderata, prudenta, opusa politicii de represalii si razbunare. Alterman era dupa parerea ei un poet foarte polonez, indragostit fara leac de instrumentele puterii, indragostit de moarte. Dov incerca sa deschida discutia, sa inteleaga, sa influenteze, dar Gheula il ruga sa n-o deranjeze cand asculta muzica de dans care se auzea dinspre Terra Santa si incerca sa ghiceasca dansurile furtunoase de la distanta. In timpul inmormantarii, Dov i-a spus: "Trebuie, trebuie sa ma crezi ca nici nu mi-a trecut prin cap. Cum puteam sa stiu?"

Ea nu i-a raspuns, ci s-a indepartat de el. Ochii il erau uscati. Dintii stransi. Iar gura ii era ca o sabie arabeasca arcuita.

Dupa aceea, vizitele ei au incetat si nu si-a mai facut niciodata aparitia in apartamentul lui Dov din Ierusalim."