Fragment din cartea "Aurul pisicii" de Ioana Parvulescu:

"Cand se intorcea acasa si nu ma imbratisa cum trebuie, in usa, ma imbufnam: "Ti-am spus sa nu te porti niciodata cu mine ca un sot din ala!" "De unde stii tu cum e?" "Uite ca stiu! Imi tot arati, in ultimul timp!"
Cand, intr-o seara, ma asezasem bine la locul meu fix si consacrat din bratele lui, a zis ca dragostea noastra e cel putin jumatate biologie si ca eu nu vedeam decat partea astalalta a Lunii.
- Pai ce poti sa faci cu mine, daca mi-am format imaginea despre viata de pe YouTube si din filme, si inca dovedind o clara preferinta nu numai pentru cantecele si filmele dinainte de 1990, ci si dinainte de al Doilea Razboi Mondial?
A avut generozitatea sa rada.
- Nu ti-ar strica o updatare, cand si cand. Altfel o sa ajungi la listele alea care au pe coperta doi batrani cu plete dalbe care se uita fascinati unul la altul.
Eu insa n-am ras. In sinea mea mi-as fi dorit enorm sa semanam candva cu ei, si nu vedeam nici un rau in asta: doi batrani grozavi, cu plete dalbe, desi detaliul cu pletele era optional, si care inca, da, se uita fascinati unul la altul. Dar simteam ca n-o sa fie asa. L-am privit cu tristetea certitudinii ca n-o sa am eu un asemenea noroc.
- Nu stiu, nu ma pricep la muzica ta, s-a retras, crezand ca m-am suparat.
Acum, cand stau la distanta de povestea noastra, o distanta in timp mult mai mare decat am anticipat vreodata, pot spune doar ca in legatura cu noi doi nu ma inselasem. Degeaba facea el pe cinicul, era ceva profund bun in dragostea lui, doar ca circumstantele s-au opus happy-end-ului pe care-l pomeneam in mesaje. Nu era vorba de femeia-sfinx din trecutul lui nefericit.
Nici de faptul ca tu, ca Sonia noastra a trait doar trei zile. Ca apoi eu am avut febra mare, desi eram sub antibiotice, si am fost cateva saptamani intre doua lumi, cea in care era ea si cea in care era el. A invins cea in care era el. Dar, fara s-o spuna, a suferit si el in crescendo, ani la rand."